Efervescenta

Anul 1986 a fost anul in care calitatea jocului nostru (al tuturor) a suferit o schimbare radicala.
Pina atunci, maniera mea de a juca (si de a gindi o partida de go) influentase - bineinteles - pe mai toti jucatorii bucuresteni. Felul complect autodidact insa in care invatasem eu avea o groaza de lipsuri, iar anii (prea multi) in care jucasem numai la handicap imi creasera probabil un automatism si o superficialitate extrem de daunatorare.
Haitao venise cu jocul sau bataios, miscarile lui ciudate si constiinciozitatea analizelor post mortem. Dl. Sumiya ne-a adus un joc profund care combina eleganta cu eficienta: un joc deschis si pragmatic. Daca mai adaug faptul ca Mihai Bisca ajunsese (ca forta de joc) foarte aproape de noi, cred ca reusisem sa formam in Bucuresti un grup destul de compact, fiecare dintre noi cu maniera sa aparte de abordare a jocului - dar toti, cu o predispozitie imensa de a ne transmite (si prelua reciproc) cunostiintele, ideile ...

a - Liviu Nuteanu, 2 kyu n - Walter Schmidt, 3 dan Data: 1Mai, 1986 Primul Turneu National de Go - Cluj (233 mutari; negru cistiga prin abandon) 220 la 217, 228 la 221   [download]

Imediat dupa noi, pe la nivelul de 1dan - 1kyu se formase un alt grup format din Cristi Cobeli, Dan Lazar, Gelu Chita, Dan Pasarin, Bogdan Sburlea, Liviu Nuteanu, Viorel Savescu ... grup care se va mari din ce in ce mai mult, in timp.

Se juca foarte mult, se juca mult si la handicap ... asa incit in felul acesta, toata lumea avea ceva de invatat (si de la cine). A urmat (in mod firesc) o perioada de-o efervescenta deosebita pentru jucatorii de go bucuresteni, perioada care nu ar putea fi comparata decit cu fenomenul petrecut citiva ani mai tirziu cind intimplator, cei mai tari jucatori din provincie au terminat cam in acelasi timp scoala si - pe rind - au venit aici ca studenti. Asa ni s-au adaugat Luchi Calota, Sergiu Irimie, Mirel Florescu, Dan Cioata, Marcel Crasmaru, Petrica Oancea (iar peste alti vreo doi ani Catalin si Popicu)...

O parte dintre jucatorii formati in Bucuresti au inceput sa sa se raspindeasca prin tara - dupa ce, pe rind, isi terminau facultatea. Sistemul de repartitii obligatorii existent pe atunci ii forta pe proaspetii absolventi sa ocupe cite un post in diferite orase ale tarii. Multi dintre acestia au incercat (iar unii au si reusit) sa creeze mici nuclee de Go in locurile de repartitie (cel mai reusit exemplu ar fi probabil Cristi Cobeli care a ajuns in Vatra Dornei: de acolo au aparut - datorita lui - Marcel Crasmaru, Petrica Oancea, Catalin Taranu si Cristian Pop !! ... Frumos, nu-i asa ?)

Dupa ce brasovenii au anuntat organizarea concursului pe echipe din toamna (cite 3 membri intr-o echipa), ne-am gindit - impreuna cu Haitao - ca ar fi interesant ca el si dl. Sumiya sa formeze o echipa de asiatici; s-a pus imediat pe cautarea celui de-al treilea component al echipei, printre studentii chinezi de aici. Asa a aparut Liu Fang Hua.
Liu era student la Facultatea de Fizica Atomica de la Magurele (o comuna situata undeva linga Bucuresti) si locuia in caminele studentesti de acolo. Ca forta de joc avea cam 1-2dan, dar dificultatea accesului in oras facuse ca noi sa nu fi auzit de el pina atunci. Era un jucator prin excelenta intuitiv : calcula destul de bine atunci cind se apuca sa o faca ... dar facea aceast lucru extrem de rar in timpul unei partide.

La inceput ... mai mult fortat de catre Haitao, Liu a devenit foarte repede unul dintre cei care frecventau destul de des clubul de la Preoteasa. El a impamintenit expresii (cunoscute de noi, dar prea putin folosite ...) ca "forme" ale grupurilor de pietre sau "simt" al miscarilor.

Brasov - 1986; masa 3: Liu Fang Hua ("Takemiya") vs. C.Gavrila ("CSTT"-Brasov)

Drumul de la Magurele pina-n Bucuresti era destul de greu de batut, asa incit Liu si-a transformat camera de camin in club de go. Acolo au inceput sa apara mai multi chinezi (integrati imediat in rindul jucatorilor din Bucuresti) ... dar si citiva dintre studentii romani care locuiau in zona. In "Scoala lui Liu" au aparut jucatori ca Dan Vitca, Sorin Suciu (Sese), Jean Dobrescu ... dar si unii care mai tirziu vor reusi performante deosebite in raspindirea jocului de go in restul tarii; Marcel Daescu a facut din Turnu Severin un centru de go important al tarii iar Florin Berciu a creat la rindul sau, in Baia Mare, un foarte puternic nucleu unde s-au format si evoluat Bela Nagy (Ben) sau Cornel Burzo.

Imi dau seama foarte bine de riscul pe care mi-l asum incepind sa fac astfel de enumerari: acela de a uita pe cite cineva ... Subliniez de aceea, ca in aceste rinduri nu fac decit sa relatez fapte traite de mine, in mod direct si imi cer de pe acum scuze pentru cazurile in care memoria imi va juca vreo festa (... sau numarul anilor trecuti de atunci mi-ar deforma prea mult amintirile).

Eu nu am reusit sa ajung la Magurele decit de vreo 5-6 ori si asta (cu o exceptie, cred) doar dupa ce Mihai si-a scos carnet de conducere (... si numai atunci cind tatal lui nu avea nevoie de masina).
Intre timp in Bucuresti, Gheorghe Paun mai deschisese un Cerc de Go la Liceul Gh. Lazar. In pofida faptului ca se reusise patrunderea intr-una dintre cele mai bune scoli bucurestene, acest eveniment va avea (mult mai tirziu) unul dintre cele mai distrugatoare efecte : acolo vor apare Valentin Urziceanu si Mihai Opris - doi foarte buni prieteni - care vor avea o influenta de-a dreptul dramatica asupra go-ului romanesc ... Pina atunci insa, vor mai trece citiva ani.

Un alt loc in care se juca frecvent go in Bucuresti era ... Parcul Obor !
Isi spuneau Clubul din Obor si nu stabilisera niste zile sau ore anume cind sa se intilneasca; se juca insa foarte mult acolo ... Principiul era ca unul isi lua jocul si cobora in parc : era imediat depistat de catre un altul (sau doi) de la geam si ... gasca incepea sa se stringa ! Acolo activau Emil Versehora, Gigel Chiran, fratii Sandulescu si alti citiva ... fiind foarte des vizitati de Liviu Oprisan si Bogdan Ghica (Pasarica) care chiar daca nu locuiau in aceasi zona, ajunsesera practic sa fie adoptati in Clubul din Obor. Mihai Bisca le vizita de asemenea - din cind in cind - clubul ...

George Stihi lucra pe vremea aceea la Institutul de Virusologie. Aveau acolo un amfiteatru in care se tineau sedinte sau cursuri ... iar George-i convinsese (nu stiu cum !!) pe cei din conducerea Institutului sa ne lase si pe noi acolo, pentru a tine niste Cursuri de Go.
George imaginase un sistem eficient si realist de functionare: cursantii vor plati o taxa lunara, suma din care va putea fi platit lectorul (adica eu) si ne vom putea face rost de citeva materiale didactice absolut necesare scopului propus.

Din primii bani strinsi in acest fel, am cumparat citeva zeci de puluri de Table (albe si negre); George a facut rost de o foaie mare din tabla, pe care am vopsit-o si trasat-o cu liniile corespunzatoare. Pe urma am lipit niste magneti mici pe spatele fiecarei piese, obtinind astfel o destul de rezonabila tabla de demonstratie - poate ca nu arata chiar ca cele vazute prin diferite reviste de go dar ne-a fost de mare folos timp de multi ani de zile.
Apoi mi-am luat primul salariu (cred ca suma a fost de 120 lei - salariul meu de la "Animafilm" era pe atunci de vreo 2000 lei...). Simteam ca intrasem in lumea profesionistilor.

La tabla de demonstratie, cu Dan Cioata si o profesionista japoneza (Casa Sahului,1991)

Colectarea banilor de la cursanti s-a dovedit insa a fi o treaba cu mult mai dificila decit parea initial, avind in vedere ca mai toti eram prieteni, iar cea mai mare parte dintre ei erau inca elevi sau studenti ... Cursurile au durat vreo doi ani, dar nimeni nu a mai pomenit ceva despre salarizarea aceea ... Atit lui George, cit si mie, ne era clar: cariera mea de profesionist durase numai o luna ... Satisfactia felului in care evoluau cei care veneau la cursurile acelea, era insa imensa. Dincolo de aprecierea mea personala, le urmaream cu mare atentie (impreuna cu George) rezultatele partidelor jucate la club sau in diferitele concursuri care au urmat, iar faptul ca elevii nostri reuseau mai peste tot sa se impuna, urcind in acelasi timp din ce in ce mai mult in rang, ne oferea suficiente motive de mindrie.

A fost o treaba complicata, avind in vedere ca cei care veneau acolo (vreo 15-20, in mod constant) erau jucatori de toate tariile posibile, de la incepatori pina la unii care ajunsesera deja pe la 1-2 kyu. Este greu sa explici un acelasi lucru unor jucatori atit de diferiti ... dar pina la urma se pare ca toti au avut de invatat din aceasta experienta ... Si asta o spun acum, dupa ce-i aud vorbind despre cursurile de la Virusologie pe aceia dintre ei care inca mai joaca go.
Cit despre mine ... acea perioada a fost una in care am putut intelege foarte multe lucruri, facindu-mi ordine in ginduri. In general, cind explici cuiva jocul de go te obligi in a-ti face o ordine serioasa in propriile-ti idei ... atunci insa, luind in considerare si diferenta de virsta, am inceput sa realizez cit se poate de bine ca in curind, o parte (macar) dintre cei din fata mea vor ajunge inevitabil sa joace mai bine decit mine.

Clubul cel mai serios care s-a infiintat la putin timp dupa aceea a fost cel de la Politehnica. Acolo, Mihai Lita (initiatorul si conducatorul clubului) ducea o politica de Dojo. Aveau o sala numai a lor iar in timpul cursurilor pe care Mihai le tinea, era liniste - toata lumea studiind intr-un mod destul de elaborat.
Nu stiu daca as putea spune ca au fost chiar produsul acelui club, dar in orice caz acolo s-au "cristalizat" jucatori ca Mirel Florescu, Dan Cioata sau Lucian Deaconu.

Au organizat si un concurs. Un concurs de echipe: echipa clubului lor contra echipei "Nationale". Eram 6 in fiecare echipa iar astia "ai nostri" eram cei mai puternici jucatori din tara la ora respectiva (Mihai Bisca, Sorin Gherman, Robert Mateescu, Cristi Cobeli, Dan Lazar si cu mine). Ne-am dus precum niste zei care se scoboara intre muritori, hotariti sa dea iama printre ei. Mie (cel putin) imi era chiar un pic jena ca eram atit de tari si venisem sa ne punem mintea cu niste jucatori care (la vremea respectiva) nu ne puteau opune o rezistenta prea mare.
Ne-au batut de nu ne-am vazut ... De fapt la o diferenta foarte mica dar totusi ne-au batut (!) ... iar noi, crema Go-ului romanesc, am fost nevoiti sa ne retragem cu coada'ntre picioare.
A fost inca o lectie din seria celor pe care jocul de Go le acorda cu larghete oricui: infumurarea sau desconsiderarea adversarului sint pedepsite imediat prin pierderea partidei.