Adunarea Generala

Oaspeti de marca (1994, sala RATB): Ishii Kunio (9 dan/pro) si d-na Shoji Kazuko (3 dan/pro)

In ziua de 30 Martie 1990, de pe la 3-4 diminata, eram deja in picioare.

De cind ma stiu, mi-a fost ingrozitor de greu sa ma scol dimineata. Inca de pe vremea cind eram elev, intreaga mea familie a fost supusa unui veritabil calvar, care incepea zilnic cu trezirea mea ... si dura pina reuseau - dupa lungi chinuri - sa ma impinga pe usa afara, in drumul catre scoala.
Cind au inceput concursurile de Go, trezirea pentru runda de dimineata a devenit (bineinteles) principala mea preocupare. ... Trezirea ... dar si asigurarea unui timp suficient de lung pentru ca, in momentul in care pun prima piatra pe tabla, sa fiu indeajuns de treaz. La mine, pentru ca mintea sa-mi functioneze (cit de cit) normal, trebuie neaparat sa treaca macar vreo 2-3 ore - din momentul trezirii.
Am urit intotdeauna "rundele de dimineata" - runde pentru care sint nevoit sa ma scol cu 3 ore inainte ... In plus ... rareori am fost in stare sa-mi aduc aminte o partida jucata la prima ora (sau motivele pentru care oi fi jucat in halul ala ...). Faptul ca ma sculam cu atita vreme inaintea rundei a constituit insa un avantaj pentru multi dintre colegii mei pe care, la concursurile jucate in alte orase, ii puteam scula la absolut orice ora doreau ei - dupa o lista facuta de cu seara.

Mi-a mai fost dat sa am si un somn extrem de profund, pentru curmarea caruia, un ceas desteptator obisnuit fiind absolut insuficient: pur si simplu, nu-l aud (!). Am descoperit cu bucurie ceasurile acelea electronice care piuie ingrozitor timp de un minut ... si daca intre timp apesi pe un buton, isi reiau piuitul dupa 5 minute ... si din nou dupa alte 5 minute ... (procesul putind fi astfel prelungit multa vreme). Uneori, in concursurile mai grele am folosit chiar si cite doua astfel de ceasuri ... decalate cu cite 2.30 minute, astfel incit dimineata sa sune cite unul la fiecare doua minute si jumatate ... (asta imi aduce intotdeauna aminte de Robert Mateescu - saracul de el - si ... ce i-am facut la Marsilia, in 1997).

Statusem cu Robert pina pe la 4 dimineata, impreuna cu multi alti jucatori, pe o terasa aflata chiar linga salile de joc. Eram la Campionatul European - genul asta de concurs fiind foarte obositor deoarece, pe linga faptul ca se joaca mult, timp de doua saptamini ... se sta in fiecare noapte pina tirziu si se bea o groaza bere ...
Locuiam in doua camere alaturate (ale unui camin studentesc), despartiti de un zid subtire a carui izolatie fonica lasa mult de dorit ... Dupa ce ne-am hotarit sa ne culcam, mi-am pus la punct sistemul meu de ceasuri desteptatoare: mai aveam vreo ora de somn, deoarece la ora 6 imi programasem sa fiu din nou in picioare. De trezit insa, nu m-au trezit ceasurile (despre care nu-mi aduc aminte decit vag de tot, ca sunau din cind in cind ... si miinile mele care le opreau alternativ ... cind pe unul cind pe celalalt ...). Ceea ce m-a sculat din pat (si din somn) au fost pumnii izbiti de Robert in usa mea si strigatele lui disperate:
"- Radu .... Scoaaaaala-te !! ... Raduuuuuu ... Opreste ceasurileeeeeee ...!!!!!"

Se pare ca, dupa ce sunasera timp de vreun sfert de ora (fara a ma afecta prea mult), ceasurile il trezisera pe Robert (din camera alaturata) obligindu-l sa iasa pe hol si sa purceada el insusi la trezirea mea ... Dar Robert este un tip extrem de calm si cumpatat; cu totul alta a fost reactia lui Marcel Daescu, intr-o situatie asemanatoare ...  

Eram la Lacul Sarat, prin 1993, intr-o tabara de Go pentru copii. Locuiam in niste conditii destul de precare, intr-un "Sat de Vacanta" rustic (cabane din lemn - o singura camera cu 12 locuri in paturi suprapuse - buda in aer liber ...). Am trecut insa destul de usor peste toate astea (cele citeva zeci de copii care venisera acolo... dar si cei 4-5 instructori care-i insoteam), pentru ca am avut parte de vreo 10 zile in care s-a jucat tot timpul, numai Go. Eu stateam in aceasi camera cu Marcel si citiva pusti din Turnu Severin si intr-o dimineata a trebuit sa-mi pun ceasul sa ma scoale din timp ... Dupa ce a sunat prima data am apasat pe buon fara sa fi deschis macar ochii ... Apoi a mai sunat o data dupa 5 minute ... si inca o data ... La un moment dat am simtit ca ma inabus - ca sub apasarea unei greutati imense. Am deschis ochii si l-am vazut pe Marcel, calare pe mine ... cu miinile inclestate in jurul gitului meu.
"- De ce, ma ? ... De ce-mi faci chestia asta ?" ... tipa la mine ... dar era evident ca inca nu se trezise.
Avea ochii doar pe jumatate deschisi ... insa miinile lui stringeau din ce in ce mai tare. Am incercat sa i le departez dar numai cine-l cunoaste pe Marcel isi poate imagina cit de inutila putea fi aceasta tentativa (avea o constitutie robusta si o forta iesita din comun) ... Cu cit ma zbateam mai tare, cu atit strinsoarea lui crestea ...
Pina la urma am reusit sa-mi fac suficient loc incit sa pot injgheba citeva cuvinte si ... cu tonul cel mai blind pe care mi-l puteam compune intr-un astfel de moment i-am zis:
"- Marcel, sint eu: Radu ... prietenul tau ..."

Treptat, a inceput sa cedeze; s-a sculat in picioare si - mormaind ceva - s-a indreptat catre patul sau, unde si-a reluat imediat somnul. Mai tirziu - fara sa-si aduca aminte mai nimic din ceea ce se intimplase - mi-a explicat ca in cosmarul pe care-l avusese ... niste tipi il legasera si voiau sa-l chinuie, prin emiterea unor sunete cumplite ...
In ceea ce ma priveste, a fost singura data in viata cind ... trezirea mea complecta s-a petrecut in mod aproape instantaneu.

Pe 30 Martie 1990 deci, m-as fi sculat oricum pe la ora 6 - deoarece aveam concurs. De pe la 3 sau 4 dimineata insa, nu am mai avut somn deloc: peste numai citeva ore urma sa se tina Prima Adunare Generala si sa se infiinteze in mod oficial ... Federatia Romana de Go. Pina in urma cu numai 3 luni, nici macar nu mi-as fi putut imagina asa ceva.
Au venit o groaza de jucatori la Baza Studenteasca de la Lacul Tei, invitatiile fiind facute proportional cu numarul de jucatori care stiam (prea bine) ca exista in fiecare oras al tarii. Acest sistem "de bun simt" a fost aplicat (fara ca cineva sa poata avea ceva de obiectat) inca mult timp de atunci incolo ... pina in momentul in care unele cluburi - de fapt persoane - vor incepe sa aibe pretentia ca sint "mai cluburi" decit ceilalti ... Goana dupa voturi (in scopul ocuparii unor functii cit mai importante in Federatie), ca si problema cluburilor sint niste chestiuni care au stat la baza tuturor incurcaturilor ulterioare si asupra carora voi reveni. Deocamdata, imensa majoritate a celor care ne strinsesem acolo eram cuprinsi de sincerul (si naivul) sentiment ca punem bazele unei structuri sportive, oneste ... si ca de acum incolo nu va depinde decit de noi sa jucam cit mai mult Go ... si cit mai bine.

Dupa cum ne asteptam, Gheorghe Paun a fost ales Presedinte cu o imensa majoritate de voturi, George Stihi si cu mine (fara contracandidati) am fost alesi cu unanimitate ca Secretar General si respectiv Presedinte al Comisiei de Antrenori iar Mihai Bisca ca Viceprsedinte al Federatiei. Nu-mi aduc aminte cu precizie cine au fost toti cei 9 care formau Biroul Federal dar vreo doi dintre ei aveau sa paraseasca foarte curind tara (Gelu Chita si Viorel Savescu), altii vor fi acaparati complect de profesiile lor (Sergiu Irimie si Alexandru Butnariu) ... asa incit echipa aceea s-a dovedit destul de repede a fi (de fapt) nefunctionala.