Bai ... astia-s aia destepti ... !!

Poza de "adio" la Marsilia (Campionatul European de Go - 1995) cu: Sorin Gherman, Robert Mateescu, Petrica Oancea, Popic, Miyakawa Wataru, Adriana, Catalin Taranu, Mihai Bisca

Una dintre chestiile grozave pe care le-a facut Bogzi (ca secretar) a fost ca a reusit sa "strecoare" mai multe articole, prin diferite ziare, despre activitatea federatiei. Accesul in paginile ziarelor era deosebit de dificil pentru un joc atit de putin cunoscut precum Go-ul. Pe buna dreptate in fond, deoarece numarul cititorilor unor astfel de rubrici era probabil (din pacate) extrem de mic ... Bineinteles ca niciun ziar nu era dispus sa-si ocupe spatiul cu articole pe care sa nu le citeasca nimeni ... Si totusi, dupa 1992 au aparut suficiente referiri la concursurile noastre incit lumea sa-si dea seama ca acolo se petrece ceva ...
M-am intilnit intr-o zi pe strada cu un amic pe care nu-l mai vazusem de citiva ani ...
"- Ce mai faci dom'ne ? Nu mai esti cel mai tare la Go ? Cine-i Mihai Bisca asta care te-a intrecut ?" - ma intimpina amicul ...
Mi-am dat seama ca stia suficient de multe despre fedratia noastra - si asta fara sa aibe vreo legatura cu Go-ul ... doar din ceea ce citise prin ziare ...
... Dar despre popularitatea in crestere de care ne bucuram aveam sa am o mostra semnificativa foarte repede, cu ocazia unui concurs Grand Prix care urma sa aibe loc la Budapesta ...

Imi aduc aminte o scena mai veche, din 1987 - cind ne indreptam spre anualul concurs de la Cluj. Hotarisem sa plecam din Bucuresti cu avionul, pentru a economisi timp si energie. Trebuia sa ne menajam pentru concurs iar drumul cu trenul era totusi destul de obositor ...
Pe aeroportul din Baneasa, inainte de imbarcare, trebuia sa facem vama. Eram primul la coada facuta de cei citiva jucatori de Go si mi-au pus bagajul pe banda aceea rulanta a detectorului. Vamesii au incremenit. De unde pina atunci avusesera o atitudine relativ relaxata, i-am vazut cum se incordeaza brusc, facind in acelasi timp un fel de cerc in jurul meu ...
"- Deschideti bagajul. Ce aveti inauntru ?" - imi comanda unul dintre ei pe un ton imperativ si sec. Cei din jur erau in mod vizibil alertati.
Pe vremea respectiva, atunci cind te duceai la un concurs, trebuia sa-ti iei cu tine jocul si (eventual) ceasul de concurs. Organizatorii nu aveau de unde sa faca rost de atitea jocuri si ceasuri, asa incit era o obligatie a participantilor sa-si aduca de acasa propriile seturi. Aveam deci, bineinteles, jocul si ceasul in geamantan.
"- Veniti sa vedeti ! Ce este asta ?" - continua vamesul, indemnindu-ma sa ma apropii de ecranul detectorului.
Am inlemnit si eu. In bagajul meu parea a fi o bomba.

Pe ecranul alb-negru al detectorului aparea ceva asemanator imaginii din dreapta. Ceasul meu de concurs, asezat deasupra celor doua boluri cu pietre din sticla, nu te puteau duce cu gindul la altceva ...
Cu miscari cit mai lente, am scos pe rind obiectele suspecte. Mereu in alerta, vamesii precauti pastrau o oarecare distanta, urmarindu-ma cu atentie. Unul dintre ei s-a apropiat, mi-a examinat ceasul si apoi a rasturnat toate pietrele din boluri pe masa. Le-a examinat si pe ele.
"- Ce sint astea ?" - ma intreaba ...
Am inceput sa-i explic despre ce este vorba ...
"- Go ? N-am mai auzit niciodata de jocul asta ..." - conchide intr-un final vamesul.
Atmosfera nu s-a relaxat totusi imediat ... Au trebuit sa treaca si ceilalti pe la detector ... si numai dupa ce, pe rind, au declarat de la bun inceput ca si ei aveau cam aceleasi lucruri in bagaje, zimbetele au reaparut pe chipurile tuturor. Ne-am despartit prieteni, urmariti de urarile de bine ale vamesilor la concursul spre care ne indreptam.

Au trecut anii; ne aflam acum in toamna lui 1992. Bogzi refacuse planificarea bugetului proiectat de George inca de la finele anului trecut si facuse o economie substantiala la europenele din vara. Prin reducerea diurnei celor 3-4 care se dusesera acolo - si care din nou fusese prevazuta la 25 dolari pe zi - am obtinut un surplus de valuta pe care trebuia sa-l cheltuim pina la sfirsitul anului. Ne-am gindit ca Grand Prix-ul de la Budapesta ar fi o ocazie minunata si ca am putea trimite acolo mai multi jucatori, sub pretextul unui concurs de antrenament pentru intregul "Lot National" (de fapt, intr-un fel, asa si era) ...
Faceam economie "la singe" asa ca, pentru a despovara bugetul, m-am hotarit sa merg pe banii mei. Primisem o invitatie personala de a participa la acest concurs, din partea ungurului cu care jucasem prima runda la Praga (in primavara), si cu care ma imprietenisem.
De asemenea, l-am convins pe Catalin sa mearga si el pe banii lui. Cind plecase la Amsterdam, secretarul de la "Scrabble" - care-i facuse formele - ii daduse o diurna imensa, asa ca-i ramasesera suficienti bani si pentru acest concurs (de scurta durata si putin costisitor). Transportul era asigurat de catre Minister, dintr-un buget special, care nu afecta bugetul federatiei; din pacate s-a renuntat foarte repede la metoda asta de subventionare, acesta fiind (mi se pare) ultimul concurs la care ministerul ne-a platit transportul; de atunci cheltuielile de transport au trecut in sarcina fiecarei federatii, din bugetul propriu.

Eram deci in tren, in drum spre Budapesta. Cu totii, 21 de jucatori - adica toti jucatorii de rang dan pe care ii aveam. Urma vama si prezentarea pasapoartelor.
In jumatatea de vagon ocupata de noi distractia era in toi, tablele magnetice deschise ... "blitzurile" succedindu-se unul dupa altul ...
"- Voi ... ? Cu ce treaba ... in Ungaria ?" - ne intreaba unul dintre vamesi ...
"- Pai sintem "Lotul National de Go" si mergem la un concurs, la Budapesta."
Vamesul ia teancul de pasapoarte si, in timp ce punea vizele, se intoarce spre colegul sau si-i sopteste:
"- Bai ... astia-s aia destepti ... !"
Lumea incepuse sa auda de noi.