Scurta escala la ... Paris

Mirel Florescu la o sarbatoare in piata centrala a orasului (Campionatul European de Go de la Maastricht - 1994)

Campionatul European de Go de la Namur (1991), a fost primul concurs mare la care am participat. Doua saptamini de Go, citeva sute de participanti ... un eveniment anual pe care nu recomand nicunui jucator sa o rateze ... Si unde mai pui ca de asta data era programata si escala de la Paris unde, cu numai o zi inaintea europenelor, Shirae Sensei (7 dan pro) urma sa sustina cel mai mare simultan jucat vreodata (pina atunci). Pentru mine drumul la Paris mai insemna ceva foarte special; aveam sa-mi revad mama - care locuia acolo si pe care nu o mai vazusem de citiva ani buni de zile. Toate la un loc constituiau o tentatie mult prea mare, asa incit mi-am calcat pe inima si am inceput sa ma milogesc pe la rudele mele de "afara" pentru a-mi finanta excursia.

Dupa patruzeci si ceva de ani petrecuti in "lagarul socialist", impactul Parisului asupra mea a fost coplesitor. Zic coplesitor doar pentru ca nu-mi vine alt termen, mai puternic, in minte. Eram buimac. Culorile, oamenii, curatenia de acolo ma dadusera efectiv peste cap. Pluteam, pur si simplu. De fapt, nu stiu ce m-as fi facut daca n-ar fi fost Mihai Bisca linga mine, care sa ma conduca (aproape literalmente) de mina, in drumurile noastre ...

Dupa ce, impreuna cu alti vreo trei dintre noi ne-am lasat bagajele la maica-mea acasa - unde urma sa stam peste noapte - am iesit pentru a ne intilni cu ceilalti. Intre timp ne intilnisem (spre marea mea bucurie) si cu Serban Cantacuzino, care locuia tot in Paris si la care urma sa doarma restul grupului. Ne-am apucat imediat, bineinteles, sa cautam clubul de Go parisian ... Acolo nu am ramas insa decit Luchi si cu mine, restul preferind sa-si prelungeasca plimbarea pe strazile orasului.
Clubul era de fapt un restaurant micut, apartinind unuia dintre jucatorii de Go ... care, in schimbul unei consumatii minimale (putindu-se reduce si la o singura bere) primea pe oricine dornic sa faca o partida. De fapt, din cauza acestui regim, nici cistigurile proprietarului nu erau prea grozave - ceea ce l-a si dus destul de repede la faliment. Acum insa era plin, toate mesele fiind ocupate. Desigur, peste tot se juca Go. Simultanul de a doua zi atrasese o groaza de amatori, de prin mai toate colturile Europei.

Cineva ne-a intrebat de unde sintem si ce ranguri avem. Nu i-am impresionat nici cu tara si nici cu cei 4 dan ai nostri. De fapt, surprindeam in jur nume ca Moussa (campionul Frantei timp de mai multi ani) ... Farid (proaspat revenit din Japonia, dupa vreo doi ani de studiu ca insei) ... ca sa nu-i pomenesc decit pe cei de care auzisem si care se numarau printre cei mai puternici jucatori europeni.
Dupa o vreme, un francez ma intreaba daca nu cumva as vrea sa facem o partida. Era 1 dan si dupa ce si-a pus trei pietre handicap, am inceput. La Bucuresti as fi dat cu greu trei pietre unui shodan. Probabil ca totusi sistemul nostru de evaluare (CIV) era exagerat de dur. In ultima vreme se juca cam la doua ranguri - o piatra handicap. Aici se juca rangul si piatra handicap. Am cistigat totusi cu oarecare usurinta. De-abea dupa aia am reusit sa atrag un oarecare interes din partea francezilor. S-au mai infiintat imediat inca vreo 2-3 cerindu-mi sa jucam. Toti erau shodan si au avut parte de aceasi soarta. Luchi a fost ceva mai norocos; a prins si unul mai tarisor (parca un 3 dan) dar a cistigat si el fara probleme.
Cind am terminat, trecuse deja de ora 1 noaptea si metroul nu mai mergea. Noroc cu ultimul meu partener care, amabil, s-a oferit sa ne duca acasa cu masina lui.

A doua zi, la simultan sau strins peste 120 de jucatori (cred ca 124). Pe terasa "Les Esplanades", chiar liga "Tour Aifel" erau intinse trei rinduri nesfirsite de mese, cu tablele de joc aranjate deja. Ne-am asezat in ordinea descrescatoare a rangurilor si Domnul Shirae a trecut pe la fiecare si a deschis partidele. Eu primisem patru pietre handicap. Era prima data cind ma asezam in fata unui jucator atit de puternic.
Dupa primele vreo 50 de miscari, Sensei si-a dat seama ca nu poate continua sa parcurga drumul acela cumplit de lung, printre sirurile de mese, intr-un timp rezonabil si a cedat doua dintre rinduri unor profesionisti (elevi de-ai lui, am inteles) care sa continue partidele. El s-a concentrat numai asupra primului rind, cel pe care eram jucatorii de rang dan.
Nu mai tin minte nimic din partida mea; emotiile pe care le aveam, in atmosfera aceea buimacitoare a Parisului - ca sa nu mai pun la socoteala faptul ca totul se petrecea destul de dimineata, cind eu oricum nu pot functiona ca lumea - mi-au sters din minte partida din momentul in care am terminat-o. Cumva, am reusit totusi sa o cistig si am primit o "diploma" frumoasa, scrisa chiar de Shirae Sensei, care imi atesta victoria ...
Odata partidele terminate ne-am suit direct in autocarul mare care ne astepta la iesirea de pe esplanada si am pornit spre Namur.

O mica problema s-a ivit pe drum, la granita cu Belgia. Conducatorul autocarului nu intelegea nici in ruptul capului de ce ar trebui sa oprim. Lui George i-a fost destul de greu sa-l faca sa inteleaga ca noi (romanii) aveam neaparata nevoie ca viza de trecere a frontierei sa ne fie aplicata pe pasapoarte ... Dar momentul a fost depasit si in fine, am ajuns cu bine la locul unde a doua zi urma sa inceapa Campionatul European.