„CODUL MANIERELOR ELEGANTE”

„CODUL MANIERELOR ELEGANTE”
Orice sport presupune existența (și necesitatea respectării) unor reguli de bună-purtare, unele precizate explicit de regulament (interzicerea faulturilor, la fotbal), altele ținând pur și simplu de comportarea civilizată în public, chiar dacă arbitrii nu au motive „legale” să le sancționeze (pot fi date exemple tot din fotbal).

Cu atât mai mult în cazul sporturilor cum sunt șahul și GO-ul, trebuie avute firesc în vedere o serie de principii „de etichetă”, adecvate acestor sporturi pe de o parte, decantate și impuse de tradiție pe de altă parte.

Cititorul ar putea să-și imagineze singur un asemenea ,,cod al manierelor elegante” pentru jucătorul de GO, de exemplu.
Iar comportarea participanților la turneele românești de până acum arată că, într-adevăr, jucătorii noștri au adoptat, tacit, un asemenea cod.

Dintr-un număr recent al revistei canadiene de GO (iarna 1987) aflăm însă unele subtilități (firești, după ce le găsim formulate explicit) care merită a fi cunoscute,

Este vorba despre 15 reguli de etichetă pe care Sunghwa Hong, 5 dan, le reproduce după prima pagină a unei cărți coreene de GO mai vechi.
Iată-le:
1. Joacă totdeauna cu handicapul potrivit; cel care trebuie să sugereze micșorarea handicapului este jucătorul de nivel superior.
2. Dacă adversarul este mai puternic cu mai mult de două pietre, atunci roagă-l să comenteze partida, să-ți dea sfaturi.
3. Fă un schimb de saluturi (plecăciuni) cu adversarul înainte de partidă.
4. Fii tot timpul serios și demn, nu vorbi timpul partidei.
5. Nu pune mâna pe piese și nu te juca cu ele în timpul partidei.
6. Fii foarte atent atunci când plasezi o piesă pe tablă, pentru a nu deranja piesele deja jucate.
7. Pentru nici un motiv nu lua o mutare înapoi.
8. Nu părăsi tabla atunci când este adversarul la mutare.
9. Cedează dacă pierderea este evidentă.
10. Dacă partida este jucată până la sfârșit, numără punctele, indiferent care este diferența de scor.
11. Adună-ți propriile piese de pe tablă la sfârșitul partidei.
12. Fă un schimb de saluturi cu adversarul după partidă.
13. Nu-ți spune părerea despre joc dacă nu ești întrebat, mai ales în fața unui jucător mai puternic.
14. Nu pretinde o noua partidă unui jucător mai puternic. El este cel care trebuie aleagă dacă mai joacă sau nu.
15. Jucătorul mai slab trebuie să șteargă (de praf) tabla înainte și după partidă.

S. Hong ne avertizează că acestea sunt o transcriere mult simplificată a unor reguli și mai vechi, mult mai exigente.

Dar tot el admite că unele prevederi (3, 12, 15) sunt relativ inutile; în loc de plecăciuni, o strângere de mână „europeană” este suficientă.

Trebuie să luăm totuși serios celelalte reguli, miza fiind că numai prin transformarea lor în obișnuințe ne putem considera adevărați jucători de GO (titlul articolului tocmai acesta este: „Sunteți un adevărat jucător de GO?").

Alternativa este că altfel nu suntem decât un fel de jucători de „gonjiri” (numele coreean pentru tic-tac-toe, jocul pe care copiii de grădiniță îl practică pe asfalt sub numele „X și zero”).

Afirmația ține de următoarea clasificare medievală orientală a oamenilor, în funcție de comportament: „jucători de GO, jucători de șah, jucători de „gonjiri”.
Nu ne interesează aici actualitatea acestei clasificări.
Să reținem totuși că ea se făcea cândva...
Încă o deschidere Shuho, din cartea lui O. Korschelt prezentată data trecută.

Gheorghe Păun