VARIANTE ALE REGULAMENTULUI

VARIANTE ALE REGULAMENTULUI
După cum cititorul știe, desigur, GO-ul a fost inventat în China, cam cu 4000 de ani în urmă, a trecut în Japonia, în secolul al optulea al erei noastre, unde a fost dezvoltat până la forma de astăzi, și abia în secolul nostru (mai ales după ultimul război mondial) s-a răspândit și în restul lumii.
În China, numele său este weiqi (scris uneori weichi); în Coreea, numele său este baduk.
Dar nu numai numele este diferit între China și Japonia, ci și regulamentul!

Regulamentul japonez este cel pe care îl știm, el fiind adoptat în toate țările, mai puțin în China și Coreea.

Regulamentul chinezesc consideră ca puncte atât intersecțiile libere înconjurate de piesele vii ale unui jucător (teritoriile), cât și piesele rămase pe tablă. Pentru fiecare intersecție neutră, chiar și în seki, fiecare jucător primește o jumătate de punct. De remarcat că piesele capturate nu sunt numărate.

Din punct de vedere practic, cele două regulamente conduc la partide identice ca desfășurare, ca strategie și tactică.
Diferența de punctaj între cei doi jucători poate însă să se modifice uneori cu câteva puncte, suficiente eventual pentru a schimba câștigătorul.

Deși mai greu de evaluat (avem de numărat mai mult), punctajul în sensul chinezesc pare mai natural; spun aceasta și japonezii, care lucrează la o sinteză a celor două regulamente.

De mai bine de un deceniu a fost propus însă un al treilea regulament, de către Ing Chang-Ki, din Taiwan, cel care a lansat și premiul internațional de un milion de dolari (a ajuns acum la 1400000 de dolari) pentru realizarea, până în anul 2000, a unui program de GO de nivel dan.

Punctele slabe pe care Ing le găsește în regulamentele anterioare sunt existența unor cazuri speciale, judecate pe baza unor precedente reținute ca atare („patru peste colț”, „triplu ko” etc.) și posibilitatea remizelor (prevederea ca în final să se acorde 5,5 - 7,5 puncte în plus albului fiind artificială).
Soluția lui Ing este de a număra atât piesele cât și punctele de teritoriu (deci nu și prizonierii) și de a permite sinuciderea, capturarea propriilor piese.

Prevederea poate părea spectaculoasă, dar, din nou, implicațiile practice nu sunt prea mari. Pentru că piesele rămase pe tablă se numără, eliminarea propriilor piese este o pierdere.
Există totuși situații când o asemenea mutare este utilă. De exemplu, în figura 1, grupul alb este viu conform regulamentelor japonez și chinezesc; daca negrul joacă în punctul A1 și se sinucide, albul trebuie însă să joace imediat aici, altfel negrul joacă din nou în colț și grupul alb este capturat. Mutarea negru A1 poate fi deci folosită ca amenințare în ko.

De fapt, patru principii stau la baza regulamentului lui Ing:
(1) piesele fără libertăți sunt eliminate imediat de pe tablă indiferent de culoare;
(2) ciclarea este interzisă;
(3) atât piesele cât și spațiile libere încercuite sunt puncte;
(4) pentru a număra, se aşează piese în punctele libere.

Ca o consecință, orice piesă rămasă în final pe tablă este considerată vie, chiar dacă ea este teoretic (în raport cu regulamentul japonez, de exemplu) moartă.
Partida poate astfel să dureze mai mult, dar devine neambiguu statutul oricărui grup de piese (capturabil? necapturabil?) și, mai ales, nu mai sunt probleme privind sfârșitul partidei și rezultatul ei: când cei doi jucători mută pas, partida se încheie, în starea din acel moment.

Amănuntul este foarte important pentru calculatoare, iar regulamentul Ing este deocamdată folosit mai ales în competițiile de GO computer (funcționează aici și argumentul premiului amintit...).

Două probleme (după Revista Germană de GO, R.F.G., nr. 3, 1988, care, la rândul ei, le reia după o publicație japoneză). În amândouă, negrul joacă și capturează.
Dia 1: Negru E1, alb G1, n G4 și albul nu poate captura cele trei piese negre încercuite.
Dia 2: Negru C2, alb B2, n C3, a C4, n D4 și albul nu mai poate juca aici, piesele albe de pe coloanele A, B, C pot fi însă capturate.
Gheorghe Păun